Rezumat referat Manifestarile Karmei
Manifestarile Karmei
Putem presupune de la bun inceput că in legătură cu cele două noţiuni care vor constitui obiectul expunerii noastre de astăzi, şi anume curabilitatea şi incurabilitatea bolilor, vor exista candva reprezentări mai clare şi, aş zice, mai plăcute omului, după ce ideile de karma şi de corelaţii karmice se vor incetăţeni in cercuri mai largi ale omenirii. in ceea ce priveşte noţiunile de curabilitate şi incurabilitate a bolilor, in diferite secole au fost răspandite cele mai diferite păreri. Nu trebuie să ne intoarcem prea departe in timp, spre a vedea prin ce uriaşe schimbări au trecut aceste noţiuni.
intr-o perioadă - la răscrucea dintre Evul Mediu şi epoca modernă, prin secolele XVI-XVII - s-au dezvoltat unele reprezentări conform cărora diferitele forme de boală pot fi ingrădite şi concepţia conform căreia pentru orice boală există, de fapt, o ierbuşoară, o mixtură de un fel sau altul, prin care boala respectivă să poată fi vindecată. Această credinţă a domnit mult timp, chiar pană prin secolul al XIX-lea. Dacă cineva vrea să citească, in calitate de laic sau de om familiarizat cu noţiunile epocii actuale, comunicările făcute asupra tratamentelor care se aplicau, in cazul unor boli, pe la sfarşitul secolului al XVIII-lea sau chiar la inceputul secolului al XIX-lea, şi pană tarziu, in plin secol al XIX-lea, ar fi uimit de toate leacurile şi lecuşoarele care erau folosite din abundenţă, de toate ceaiurile şi mixturile, pană la medicamentele cele mai periculaose şi la obiceiul de a lua sange cu lanţeta etc. Dar tocmai secolul al XIX-lea a fost acela care a intors pe dos această concepţie, in cercurile de medici, şi anume in cercurile de medici cele mai bine văzute. imi veţi ingădui să spun că, in tinereţea mea, multe dintre aceste concepţii diametral opuse mi-au căzut sub ochi, in cele mai diverse nuanţe şi laitmotive. Am avut o asemenea ocazie, de exemplu, cand am vrut să urmăresc curentul şcolii de medicină nihilistă, răspandit in Viena pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi care şi-a cucerit apoi un renume din ce in ce mai mare. Punctul de plecare pentru o schimbare radicală in concepţiile despre curabilitatea şi incurabilitatea bolilor l-au constituit constatările făcute de cunoscutul medic Dietl in legătură cu evoluţia pneumoniei şi a altor boli similare. El ajunsese, pe baza studiilor, să spună că, de fapt, nu se poate constata nici o influentă adevărată, din partea unui medicament sau altul, asupra evoluţiei unei boli. Sub influenţa şcolii lui Dietl, studenţii in medicină din acea vreme au invăţat să gandească despre puterea de vindecare a remediilor şi medicamentelor moştenite de secole, pe cale tradiţională, in aşa fel incat ceea ce spunea cunoscutul proverb: Cand cocoşul cantă pe gunoi, vremea se schimbă sau rămane aşa cum e! işi păstra intreaga valabilitate. Ei erau de părere că pentru evolutia unei boli e acelaşi lucru dacă se administrează sau nu un medicament sau altul. Dietl a intocmit o statistică, foarte convingătore pentru vremea lui, din care reieşea că, prin tratamentele aşa-zis pasive pe care le aplicase fuseseră vindecaţi sau muriseră de pneumonie tot ataţia bolnavi ca şi in cazurile tratate prin remedii tradiţionale. Tratamentul pasiv, aplicat de Dietl şi continuat de Skoda [6], consta in faptul că bolnavul era transpus in acea situaţie exterioară de viaţă care-i dădea posibilitatea de a pune cel mai bine in acţiune forţele de autovindecare, de a le face să se ridice din străfundurile organismului, iar medicului nu i se mai atribuia aproape nici un alt rol, in afară de acela de a supraveghea mersul bolii; el trebuia să fie prezent doar pentru a interveni acolo unde se putea da vreun ajutor obiectiv, cu mijloace umane. in rest, medicul se mulţumea să constate apariţia bolii, să aştepte să se ridice la suprafaţă din organism forţele de autovindecare, pană cand, după un timp, febra dispărea şi survenea autovindecarea, realizată de organismul insuşi.
Acestei şcoli de medicină i s-a atribuit şi i se mai atribuie pană azi numele de şcoală nihilistă", din cauză că ea avea la bază o afirmaţie făcută de profesorul Skoda: Poate vom fi in stare să invăţăm să diagnosticăm bolile, să le descriem, eventual şi să le explicăm, dar de vindecat nu le putem vindeca! Vă spun lucruri de care vă rog să luati notă ca de realităţi care au prins viaţă in cursul secolului XIX-lea, ca să vă formaţi o idee despre felul cum s-au schimbat reprezentările in acest domeniu. Dar să nu creadă nimeni că, dacă relatez un lucru sub o formă pur narativă, mă aştept să treceţi imediat intr-o tabără sau alta. Afirmaţia profesorului Skoda a suferit de radicalism, şi ar fi uşor să indicăm limitele intre care o asemenea afirmaţie este valabilă. Dar prin aceasta se atrăgea atenţia asupra unui anumit lucru, fără a se avea la indemană mijloacele necesare pentru a fundamenta in mod conştient afirmaţia, a o circumscrie ori a o exprima in cuvinte - ea nu putea fi transpusă nici măcar in ganduri; altfel spus: in cercurile in care era exprimată, oamenii nu puteau nici măcar incerca să o gandească. Se atrăgea atenţia asupra faptului că in om trebuie să existe ceva care, intr-un anumit sens, joacă un rol determinant in evoluţia şi finalul unei boli, ceva care se situează, in fond, dincolo de posibilităţile umane de a ajuta.
Se atrăsese atenţia, deci, asupra unui lucru situat dincolo de posibilităţile umane; dacă abordăm lucrurile intr-un mod concret, această atenţionare nu se poate referi la altceva decat la legea karmei şi la acţiunea karmei in cursul vieţii umane. Dacă urmărim evoluţia unei boli - aparitia bolii, forţele vindecătoare ce apar din organismul insuşi -, ne vom simţi indemnaţi - mai ales dacă ţinem seama de faptul că intr-un caz survine vindecarea, pe cand intr-altul nu pare posibilă nici o vindecare - să căutăm o legitate mai profundă. Oare să căutăm această legitate in vieţile pămantene anterioare ale omului? Aceasta este, pentru noi, intrebarea: Putem spune că omul aduce cu sine anumite condiţii care-l predetermină ca, intr-un caz concret, să-şi poată mobiliza forţele vindecătoare din organism, care insă, in alt caz, sunt predeterminate in aşa fel incat, cu toate eforturile, ei nu e in stare să vindece boala?
Dacă vă amintiţi ceea ce am spus ieri, veţi inţelege că in procesele care au loc intre moarte şi o nouă naştere in individualitatea umană apar nişte forţe cu totul speciale. Am precizat că, in kamaloca, in faţa sufletului uman apar evenimentele ultimei sale vieţi, faptele săvarşite de el, in sensul binelui sau al răului, insuşirile caracterului său etc. şi că, percepand propria sa viaţă, sufletul are tendinţa de a compensa tot ceea ce e imperfect in el, tot ceea ce s-a dovedit a fi faptă greşită, de a imprima in fiinţa sa insuşirile respective, care fac ca el să devină mai desăvarşit. Dacă am inţeles acest lucru, putem spune: Omul intră din nou in existenţă, printr-o nouă naştere, avand inscrisă in suflet această intenţie. Dar omul participă el insuşi la construirea noului trup, şi el il construieşte conform cu forţele pe care şi le-a adus cu sine din vieţile anterioare şi din perioada trăită intre moarte şi o nouă naştere. Cu aceste forţe este inzestrat omul la naştere şi el le intreţese in noua sa corporalitate. Am inţeles astfel că noua corporalitate e slabă sau puternică, după cum omul poate să aducă in ea forţe slabe sau puternice.
Trebuie să ne fie clar, insă, că va exista o anumită ordine in care se succed lucrurile, dacă in perioada trăită in kamaloca, de exemplu, omul a văzut că in ultima sa viaţă a săvarşit multe sub imperiul afectelor, al maniei, fricii, repulsiei ş.a.m.d. Acum, in kamaloca, asemenea fapte stau in faţa sufletului tău şi se conturează gandul - expresiile pe care le putem găsi, pentru a desemna aceste forţe, sunt create, fireşte, pentru viaţa in lumea fizică - că trebuie să faci ceva cu fiinţa ta, ca să devii mai desăvarşit in această privinţă, pentru ca in viitor să nu mai ai tendinţa de a săvarşi faptele sub imperiul afectelor. Acest gand devine o parte componentă a individualităţii umane şi, la trecerea printr-o nouă naştere, acest gand se imprimă, ca forţă, in trupul ce se formează. De aceea, in acest trup se imprimă tendinţa de a face ca intreaga sa organizare, alcătuită din corp fizic, corp eteric şi corp astral, să-l pună in imposibilitatea de a săvarşi anumite fapte izvorate din manie, ură, invidie etc., spre a putea să devină cu adevărat mai desăvarşit. Şi astfel el va ajunge să săvarşească asemenea fapte care pot compensa faptele din trecut. Pe baza unei acţiuni ce depăşeşte cu mult inţelegerea sa obişnuită, omul face ca in el să pătrundă tendinţa care-l poate duce la o mai mare perfecţiune intr-un anumit domeniu şi la compensarea anumitor fapte.
Dacă reflectaţi cat de variate sunt aspectele vieţii, dacă vă gandiţi că omul săvarşeşte aproape zilnic fapte care fac necesară o compensaţie, veţi inţelege că in suflet există multe asemenea ganduri care-şi aşteaptă compensaţia, cand sufletul intră in existenţă printr-o nouă naştere, şi că aceste ganduri se intretaie, astfel incat corpul fizic şi corpul eteric al omului capătă o configuraţie in care sunt intreţesute toate aceste tendinţe. Ca să inţelegem despre ce e vorba aici, vom examina un caz cu totul ieşit din comun. Trebuie să subliniez in mod cu totul deosebit că evit să vorbesc pe baza unei teorii, că nu am mania de a emite ipoteze şi, dacă dau exemple, o fac aducand in faţa dumneavoastră numai cazuri care au fost examinate temeinic de către ştiinţa spiritului.
Să presupunem că un om a trăit in ultima sa viaţă in aşa fel incat a actionat dintr-un sentiment al Eului mult prea slab, dintr-un sentiment al Eului care a mers mult prea departe in ceea ce priveşte tendinţa de a se dărui lumii ulterioare, atat de departe incat a acţionat intr-un mod lipsit de independenţă, pierzandu-se pe sine, care nu se mai potriveşte in actualul ciclu de dezvoltare a omenirii. Dar ceea ce l-a impins pe un asemenea om, in incercarea sa, la anumite fapte a fost absenţa sentimentului de sine. in kamaloca el a avut in faţa sa faptele pe care le-a săvarşit deoarece ii lipsea sentimentul de sine. Şi acum, in primul rand, el aprecia că trebuie să dezvolţi in tine acele forţe care să stimuleze sentimentul de sine; intr-o incarnare viitoare trebuie să-ţi creezi ocazia de a-ţi intări sentimentul de sine, luptand impotriva rezistenţei pe care ţi-o va opune trupul tău, impotriva forţelor care-ţi vor ieşi in intampinare din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, pentru ca sentimentul tău de sine să treacă printr-un fel de şcoală. Trebuie să-ţi procuri un asemenea trup care să-ţi arate cum acţioneză din direcţia corporalităţii predispoziţia unui sentiment de sine slab!
Ceea ce va avea loc in incarnarea următoare va intra prea puţin in conştienţa lui, se va desfăşura mai mult sau mai puţin intr-o zonă subconştientă. Omul va tinde spre o incarnare care să aducă in intampinarea sentimentului de sine piedicile şi rezistenţele cele mai dure, in aşa fel incat el să fie nevoit să-si incordeze la maximum acest sentiment. Astfel, el se va simţi atras ca de o forţă magnetică spre imprejurări in care intampină piedici mari, in care sentimentul său de sine va trebui să acţioneze opunandu-se organizării celor trei corpuri. Oricat de ciudat ar părea, asemenea individualităţi a căror karma cere ca ele să intre in existenţă in felul analizat, vor căuta imprejurări in care, de exemplu, pot să fie expuse unei molime de felul holerei, fiindcă holera le oferă posibilitatea de a intampina piedici deosebite. Stările prin care bolnavul trebuie să treacă, in interiorul lui, din cauza piedicilor puse de cele trei corpuri, poate face ca in incarnarea următoare sentimentul de sine să apară fortificat intr-o măsură considerabilă.
Start download in 10 secunde!
|
