Rezumat referat Ludwig Mies van der Rohe
Ludwig Mies van der Rohe
Mies van der Rohe, ultimul conducator al Bauhausului, a fost arhitectul care a explorat pina la capat drumul deschis de Gropius. El a creat o arhitectura "obiectiva", de o perfectiune formala atat de categorica incat orice incercare de a o depasi mergand pe aceiasi cale s-a dovedit imposibila. Expresia plastica precisa, proportiile desavarsite, simplitatea rafinata a operelor sale a dus pana la extrema sa limita limbajul rationalist obiectiv in arhitectura moderna.
Ludwig Mies van der Rohe (1886-1969) apartine generatiei lui Gropius. Fiu de constructor-pietrar, obisnuit de mic cu munca de pe santiere, format intr-o scoala profesionala, intreaga sa opera a purtat amprenta solidelor sale cunostinte de constructor, care aveau sa-l faca un maestru al detaliului de executie.
Dupa cativa ani de activitate ca desenator in ateliere de proiectare din orasul natal, Aachen, Mies pleaca la Berlin unde lucreaza ca desenator de mobilier la Bruno Paul si in cele din urma ca designer la agentia lui Behrens (intre 1907 - 1911), completandu-si educatia profesionala si largindu-si orizontul artistic. La fel ca Perret, Wright si Le Corbusier, Mies este un arhitect fara diploma.
La Behrens il cunoaste pe Gropius, pe atunci proiectant-sef al agentiei, si pe Le Corbusier, in timpul stagiului de cateva luni pe care acesta il efectua la renumitul maestru german.
isi incepe activitatea independenta in 1913 sub influenta neoclasicismului, in spiritul arhitecturii folosite de catre Behrens la unele constructii reprezentative, ca de pilda la Ambasada germana de la Petersburg (1911), a carei executie o supraveghease. Un prim proiect de fatura clasicista (pentru Casa si Muzeul Kroller) ramane nerealizat. Izbucnirea primului razboi mondial intrerupe activitatea profesionala a lui Mies, dar imediat dupa razboi il aflam in randurile avangardei artistice, incercand sa-si defineasca un drum propriu.
El infiinteaza revista "G" (Gestaltung - crearea formei), participa la activitatea miscarii De Stijl si conduce, intre1921-1925, sectia de arhitectura a Grupului Noiembrie. Sufera si el influenta expresionismului, care se face simtita in Monumentul in memoria lui Karl Leibknecht si a Rosei Luxemburg (1925). Afinitatile lui Mies merg insa mai mult spre tendintele miscarii olandeze. Casa Wolf de la Guben (1925), prin planul ei liber, prin modul de articulare a volumelor, prin jocul plastic de planuri ca si prin materialul folosit (caramida aparenta), reflecta estetica grupului De Stijl.
Dar pe Mies il intereseaza in primul rand tehnica moderna si posibilitatile oferite de ea constructiei; aceasta devine principalul sau domeniu de activitate creatoare.
intr-un discurs tinut la Institutul Tehnologic din Illinois in 1950, el va defini astfel acest crez al vietii sale: "Tehnica isi are radacinile in trecut, ea domina timpul nostru si se extinde in viitor. Ea este o miscare intr-adevar istorica. Una dintre acele mari miscari care isi formeaza epoca si care o reprezinta Tehnica este mult mai mult decat o metoda. Ea este o lume in sine Dar numai acolo unde ea ramane in intregime in domeniul sau propriu - ca, de exemplu, in constructiile gigantice ale inginerului - numai acolo ea isi dezvaluie adevarata sa natura.
Acolo ea face perceptibil faptul ca nu este doar un mijloc utilitar, ci ceva particular, ceva care are un sens si o forma puternica, atat de puternica incat este greu sa-i dai un nume. Mai este oare tehnica, sau este arhitectura? Aceasta este poate cauza pentru care unii sunt convinsi ca arhitectura va fi depasita si inlocuita de catre tehnica
De fiecare data cand tehnica isi gaseste adevarata sa realizare, ea se ridica la nivelul arhitecturii."
Combatand parerea acelora care, bazati pe marile realizari ingineresti ale epocii - baraje gigantice, poduri enorme sau mari instalatii industriale - prooroceau disparitia arhitecturii sub impactul tehnicii, Mies afirma ca arhitectura este vointa unei epoci transpusa in spatiu; fiecare epoca arhitecturala - spunea el - si-a avut reusitele ei structurale si tocmai acele reusite - templul grec, bolta de caramida si ciment a romanilor sau catedrala gotica - reprezinta aportul arhitectural al epocii. Epoca moderna, cu edificiile ei utilitare, va avea o arhitectura a sa numai atunci cand arhitectii vor da acestor edificii o expresie tehnica si functionala perfecta.
in aceasta epoca de rascruce, arata Mies, problemele esentiale sunt cele calitative, nu cele cantitative; cum fabricam si construim si nu ce sau prin ce mijloace. Problema decisiva a epocii moderne era pentru Mies van der Rohe problema valorii. Aceasta cautare a valorii, a calitatii, prin perfectionarea continua a solutiilor va caracteriza intreaga sa opera; maestru al constructiei si al detaliului precis, el va exprima intr-unul din lapidarele sale aforisme, o intreaga filiosofie profesionala:"Dumnezeu rezida in detaliu".
Ca si Gropius, Mies vedea in industrializarea constructiilor singura posibilitate de a rezolva marile probleme sociale, economice si artistice ridicate de secolul al XX-lea in fata arhitecturii. intr-un text scris in 1924, el afirma: "Consider industrializarea metodelor de constructie drept o problema-cheie a momentului Problema ce sta in fata noastra este de a infaptui o revolutie in insasi natura industriei constructiilor. Natura procesului de constructie nu se va schimba atata timp cat folosim in esenta aceleasi materiale traditionale de constructie, caci ele necesita munca manuala Toate elementele constructiei vor fi executate in uzina, iar munca la fata locului va insemna numai o asamblare, solicitand o munca manuala redusa"
Mies considera ca prim tel al arhitecturii gasirea unui material usor "care nu numai sa permita, dar sa si ceara o productie industriala". Acest material era evident otelul, pe care rapida dezvoltare industriala il punea la indemana tuturor, in cantitati din ce in ce mai mari si la un pret din ce in ce mai redus. Otelul, cu profilele sale subtiri, incompatibile cu zidaria de caramida, cere, la randul sau, folosirea sticlei, material de asemenea usor si industrializabil.
Mies isi concentreaza deci studiile asupra structurii de otel si sticla si asupra problemelor tehnologice ale acestor materiale. Desi astazi este considerat ca un promotor al tehnologiei moderne, el n-a urmarit neaparat realizarea unor solutii noi, indraznete, de exceptie, ci dimpotriva, elaborarea unui sistem cat mai simplu, din elementele standardizate cele mai comune. Dar acest sistem simplu il vrea perfect, finisat ca o masina si cizelat ca o bijuterie; la aceasta cizelare lucreaza cu rabdare si minutiozitate ani indelungati, fiecare realizare constituind un pas inainte pe calea perfectionarii solutiilor constructive si a epurarii expresiei plastice.
Proiectele pe care Mies van der Rohe le elaboreaza intre 1920 si 1925 il fac celebru in toata lumea. El reuseste ceea ce incercasera fara succes rationalistii secolului al XIX-lea: sa creeze o forma plastica specifica constructiilor cu structura de otel si pereti in intrgime vitrati. Cu aceste doua materiale ale epocii moderne, el defineste un sistem arhitectural propriu.
inca din 1920, proiectul pentru un zgarie-nori cu 30 de etaje avand structura de otel purta in germene principalele sale idei, pe care avea sa le poata materializa abia in deceniul al saselea al secolului.
Un alt proiect, pentru un imobil de birouri, foloseste un schelet de beton armat retras de la fatada, aceasta din urma putand fi executata independent de structura.
Tot in acesti ani, atentia lui Mies van der Rohe se indreapta catre problema organizarii spatiului interior, careia ii va consacra ani indelungati de studiu. Problema-cheie in arhitectura tuturor timpurilor, organizarea spatiala preocupa intens pe toti arhitectii de avangarda care intelegeau ca spiritul nou al epocii, subordonat logicii functionale si economiei de mijloace, cerute de imperative sociale obiective, impunea totala inlocuire a vechilor conceptii spatiale ale arhitecturii asa-zis "reprezentative". Dupa Mies, o arhitectura noua nu se putea naste fara o noua viziune spatiala care sa dea in primul rand posibilitatea unei eliberari totale a arhitecturii de inutil si superficial, pentru a obtine o suprema simplitate generalizatoare.
Este fara indoiala ca lectia de arhitectura pe care a constituit-o, in 1910, expozitia lucrarilor lui Wright la Berlin, a fost bine inteleasa de tinerii arhitecti germani din generatia lui Mies; lucrarile lui Wright au exercitat - dupa insesi declaratiile lui Mies - o puternica influenta asupra acestei generatii.
intre arhitectura realizata mai tarziu de Mies van der Rohe si cea a lui Wright pare a fi o prapastie; ele sunt, ca expresie plastica, la cei doi poli ai arhitecturii moderne. in realitate, punctul lor de pornire e acelasi. Nu intamplator Wright, cand i se vorbea despre Mies ca despre un "inamic" (din cauza arhitecturii sale impersonale si obiective), declara: "Nu, nu este un dusman; este unul din copiii mei si el insusi o recunoaste". Acest punct de pornire comun il reprezinta conceptia despre spatiu ca insasi realitatea arhitecturii. Pentru Mies van der Rohe, ca si pentru Wright, "realitatea unei incaperi sta in spatiul cuprins intre pereti si plafon, nu in peretii si plafonul propriu-zis" (Wright). Pentru amandoi, arhiectura serveste nu la inchiderea, cu o forma oarecare, a acestui spatiu, ci doar la delimitarea si la legarea lui de spatiul exterior, de mediul natural.
Ca si Wright, Mies doreste o arhitectura care sa fie expresia unui interior viu. intr-o scrisoare din 1927, el facea aceasta profesiune de credinta, foarte apropiata de ideile lui Wright:
"Forma considerata ca un scop sfarseste in formalism, deoarece aceasta tendinta vizeaza exteriorul si nu interiorul; or, numai un interior viu are un exterior viu. Numai ceea ce are o viata intensa poate da o forma intensa"
in anul 1923, in proiectul pentru o locuinta cu un singur nivel, apare pentru prima oara ideea spatiului continuu, care avea sa constituie esenta arhitecturii sale, ducand mai departe conceptiile lui Wright. Cativa ani mai tarziu, in 1929, Mies are posibilitatea sa-si materializeze aceasta idee in Pavilionul german la Expozitia de la Barcelona, o capodopera de simplitate si rafinament arhitectural. Pentru prima data aparea la o astfel de expozitie un pavilion conceput pentru a fi el insusi un exponat. Materialele pretioase folosite - travertinul si onixul - erau puse in valoare si vizibile din exterior, prin peretii de sticla ce formau anvelopa transparenta a pavilionului.
Planul dreptunghiular era ordonat pe baza unei scheme geometrice simple, dar riguros proportionate; opt stalpi de otel, retrasi de la fatada, sustineau acoperisul format dintr-o simpla placa de beton, iesita in consola si creand, in afara constructiei, un mare spatiu umbrit. Mies diviza spatiul interior prin panouri de marmura si sticla, astfel incat vizitatorul sa simta cum acest spatiu curge ca un element fluid prin intreaga constructie, pentru a se uni cu cel exterior.
Arhitectura devine astfel in mana lui Mies un mijloc de a delimita un fragment de spatiu, fara a-l inchide ca intr-o capcana. Structura metalica, extrem de fina, redusa la rolul ei de a purta cu modestie acoperisul, aproape ca dispare, dand senzatia unei legaturi organice, fara hotar material, intre interior si exterior. Nobletea marmurei si transparenta sticlei, stranse intre cele doua puternice planuri orizontale - acoperisul si pardoseala - care patrund din exterior la interior fara nici o delimitare de nivel, reprezinta un mod de a transforma arhitectura intr-un element al stilului, in care se integreaza in mod natural, fara nici o disonanta. Panourile verticale, care delimiteaza spatiul, sunt de proportii riguroase, perfecte, concepute in spiritul esteticii gruparii De Stijl.
Start download in 10 secunde!
|
