Rezumat referat Legendele Parisului
Legendele Parisului
Au fost odata ca niciodata cateva sute de insule care se insiruiau de-a lungul Senei -mai larga decit acum si mai adinca, desigur-asemenea unei flotile. Erau insule tinere, sanatoase si insorite, dar cu toate acestea numai una dintre ele, cea mai mare, era locuita cu adevarat. Aceasta insula se numea Lutetia. Locuitorii ei erau mai ales pescari. La razboi cu alte neamuri nu-i prea ducea gindul pentru ca insula lor era bogata si ceea ce nu se gasea pe ea se gasea prin imprejurimi, apele Marnei si ale Oisei urcind pina la grinele si viile vecinilor care le schimbau cu draga inima pentru legume si peste. Aparati in caz de nevoie de bratele Senei, care ii ocroteau cu apele lor, punind in calea celor cu ginduri potrivnice de pe mal o stavila greu de trecut si usor de aparat, locuitorii acestei corabii de pamint au ajuns fara prea multe impotriviri ale vremii in pragul anului 53 dinaintea erei noastre cind Cezar a supus intreaga Galie, locotenentului sau Labienus revenindu-i menirea de a-l umili pe localnicului Camulage, un fel de Decebal al parizienilor.
Latinizata, populatia Lutetiei, fara spaima altor navaliri, cu straja romana pe cheiurile Senei, isi leaga tot mai mult "corabia" de destinul pamintului de dincolo de apa, construind prima oara nu pod mai inalt (Grand-Pont), apoi altul mai mic (Petit-Pont), apoi un drum pietruit catre nord -bulevardul Saint-Martin de astazi- altul catre Orleans -strada Saint -Jacques- si case inalte si albe pe linga poduri, mai ales pe malul sting al Senei, in partea orasului care se numea inca de atunci Cartierul Latin.
Din anii acestia se mai pastreaza inca vechile Arene romane scoase la lumina in secolul trecut cind s-au constrit actala strada Mange si impunatorul Palat al Thermelor, sprijinit cu umerii sai bolovanosi si inalti pe fragila delicatete a minastirii Cluny.
Si se pastreaza foarte multe legende, se pastreaza amintirea Sfintului Laurentiu, amintirea lui Maurice de Sully, urmele Razboiului de o suta de ani, campania spre Paris a rasculatilor condusi de Ioana d’Arc, tragica noapte a Sfintului Bartolomeu, cele doua secole de lumina incepind sub Regele-Soare, primul si al doilea razboi mondial si , in sfirsit, Eliberarea, pastrind imaginea generalului de Gaulle si o data memorabila pentru francezi: 24 august 1944.
Orasul isi cauta chipul mai vechi, din legende, si chipul cel nou, mereu conturat, alergind cat e ziua de mare cu toate milioanele sale de oameni si cu toate luminile lui aprinse, nelinistit si nervos, de la un capat la altul al largilor bulevarde recente, uitind, tot mai des, de istoria risipita prin ziduri.
TARA VINURILOR
Printre marile mindrii ale acestui popor obisnuit cu orele exacte de masa, cu placerea sfirsitului de saptamina in mijlocul familiei si cu cele peste doua sute de sortimente de brinzeturi, vinul ocupa un loc priviligiat intr-atit incit cartea de vizita a unor vechi familii si chiar a unor intregi regiuni ale Frantei este dominata de suprematia veniturilor din viticultura.
Vorbind despre vinuri, frencezii vorbesc ca despre oameni.
Un vin bine echilibrat, agreabil la gust este un vin amabil; un vin acidulat mai mult decit se cuvine si a carui aciditate nu este compensata printr-o concentratie suficienta de alcool este un vin dur ;un vin bogat in alcool, cu un gust echilibrat si parfumat este un vin generos ;
Indiferent de cantitatea produsa pentru consumul intern sau exten, un element de baza in pastrarea calitetilor care particularizeaza atit de profitabil fiecare podgorie, este conservarea productiei.
Pivnita a ramas de la inceput un veritabil laborator.
Niciodata temperatura din pivnita nu va fi mai scazuta de 10 si nici mai ridicata de 14 ,indiferent daca are suprafata de sute de hectare sau numai de citiva metri patrati. Niciodata aceste pivnite nu vor cunoaste lumina decit cu zgircenie, stiut fiind ca lumina influenteaza in mod nedorit atit conservarea in bune conditiuni a calitatilor vinului cit si a culorii acestuia. Intotdeauna pamintul batatorit va fi preferat cimentului sau altor pardoseli pentru echilibrul pe care-l realizeaza in constanta umiditatii din pivnita.
In sfirsit, orice podgorean va pastra intotdeauna sticlele culcate si nu va uita sa ude dopurile la intervale bine cunoscute, pentru a evita evaporarea vinului sau infiltratiile de aer care sunt in egala masura primejdioase pentru "personalitatea"continutului.
Oricit ar fi de diverse, aceste citeva reguli guverneaza intreaga productie viticola a Frantei, micile secrete ale fiecarei podgorii incepind abia dupa respectarea acestui alfabet necesar al calitatii.
Dintre cele mai apreciate sortimente, o lista de 103 etichete este considerata unanim de catre mari negustori francezi de vinuri si de catre consumatorii straini ca intrunind conditiile unei selectii complete.
Printre acestea se numara bordeaux-urile albe de la Chateau d’Arche si La Tour Martillac, bordeaux-urile rosii din Medoc si Pomerol, vinurile albe si cele rosii din regiunea Bourgogne si cite si mai cite.
Gloria vaii Loarei nu consta numai in vinurile pe care insoritele sale coline le-au daruit atitea secole priceputilor podgoreni din partea locului.
Castelele Loariei sunt inca si mai mult decit vinurile sale titlul de glorie al acestei regiuni.
CU GUSTAVE FLAUBERT PE VALEA LOAREI
In primavara anului 1847Gustave Flaubert a facut o calatorie pe Valea Loarei, insotit de Maxime du Camp, unul din fondatorii "Revistei Parisului".
Insemnarile sale de calatorie isi pastreaza intreaga prospetime si azi.
In 1847 castelul Blois arata astfel:"Strazile la Blois sunt goale, iarba creste printre pavaje; pe cele doua parti ale drumului se intind ziduri lungi si cenusii, inchinzind intre ele gradini imense, strapunse ici-colo de usi tainice. Aceste locuri linistite sunt parca imaginate inadins pentru marile intimplari intime, cu pasiuni bolnavicioase care direaza pina la moarte."
Machetele de mucava ale castelelor din laboratorul inventatorului
-Robert Hudin- si apoi zidurile adevarate, de piatra, ne dezvaluie tot mai mult intimitetea locurilor vizitate intr-o alta primavara de Gusteve Flaubert.
Si din nou la castel. La inceput il amuza amintirea soldatilor care ciocnesc cupele in sanatatea regelui. Oricum, severul calator admite efectul placut produs de catre galeria cu arcade duble, linga care se gasea camera lui Henric al III-lea. In sala in care s-au tinut Statele generale la 1588, Flaubert se bucura de intilnirea cu fantoma unui gentilom gascon, Michel Montaigne.
La castelul urmator, Chambord, deceptie. Intr-adevar, in vremea vizitei lui Flaubert castelul nu mai putea fi intretinut cum se cuvine de catre vaduva saracita a lui Berthier si arata dezastruos. Flaubert il considera pe drept cuvint o ruina, fara gradini, fara flori. Il indigneaza pinzele de paianjen care acopera salamandrele de piatra, insemn al gloriei lui Francois I-iul, podele putrezite, tot acest lux de altadata abandonat.
La Amboise, soarele reapare si scriitorul isi recistiga buna dispozitie. Calmul nordic din comportamentul oamenilor se intilneste aici cu dezinvoltura sudica a expresiilor si a surisului. Tara de tranzitie nu numai intre cele doua latitudini, dar si intre proza si poezie: "Tara prozei cintate". La Amboise el traverseaza Loara pe vechiul pod, cocosat si ingust. De departe apreciaza culoarea salbateca a zidurilor, cimpia de un verde tandru si Loara care curge la mijloc. Interiul castelului ii provoaca dezgust, plictiseala.
Dimpotriva, castelul de la Chenonceaux il entuziasmeaza, picturile si mobilierul ii plac. In fata tablourilor mediteaza si ar fi vrut ca aceste personaje sa reinvie putin. Astfel trece prin fata tabloului Gabriellei d’Estrees, a lui Rabelais si prin fata lui Isabeau de Baviere.
Notele lui Flaubert despre Loara se opresc aici. Continuarea a fost scrisa de Maxime du Camp, dar n-a fost publicata pina acum. De la Chenonceaux, Flaubert si prietenul si-au continuat drumul spre Tours, Anjou si,de aici, au ajuns in Bretania.
PRIMII 90 DE ANI AI GLORIEI LUI PICASSO
Cind se lasa seara pe malul Mediteranei si in portul vechi din Menton se reintorc ambarcatiunile de agrement, cu pinzele biciuite marunt de vintul sarat, orchestrele multe ale lunii, isi coboara muzicile inalte in preajma meselor scunde si oamenii mai in virsta devin mai sentimentali.
Pablo Picasso nu a fost insa un sentimental. Asa cum il defineste Apollinaire atit de plastic, "el face ordine in univers pentru propria lui necesitate dar si pentru a inlesni legaturile cu semenii sai." Cu toti semenii sai, Picasso ramine unul dintre cei mai autentici martori ai timpului acesta.
Chiar daca pictura sa nu este o sinteza a picturii secolului al XX-lea, si nu este, mesajul artistic al lui Picasso este un mesaj al acestui secol. Un mesaj tulburator prin apelul la ratiune si prin condamnarea atrocitatilor.
Pictura sa nu este o pictura vesela. Este o pictura greva. O pictura care a cunoscut, impreuna cu oamenii de pretutindeni ai acestui secol, mai multe revolutii si doua razboaie pustiitoare, crize economice, sociala si spirituale, incertitudini multiple si cea mai oribila dintre crimele colective din istpria civilizatiilor-fascismul.
Mostenind in tinerete amaraciunea nativa a lui Toulouse-Lautrec, cunoscind apoi singur mizeria si nedreptetea, Picasso isi noteaza impresiile acestor ani in pinzele perioadelor albastra si roz, abandonind spre anii 1920-1925 oaza cubismului si statornicindu-se aproape definitiv in filozofia suprarealista.
Trebuie privite pe indelete aceste imagini. Atunci nu te mai poti indoi ca ele reprezinta marturia unui suflet tulburat pina la durere, sufletul artistului, suferind si rovoltat in egala masura. Artistul combina forme simplificate la maximum si alteori, libertatea expresiei ajunge pina la dezinvoltura. Daca socotelile expertilor sunt exacte, in lume existe la ora actuala peste 13000 de tablouri ale lui Picasso, fara a mai socoti sculpturile (aproximativ 300), desenele si stampele (100000), ilustratiile de carte (34000) si ceramicile. Ar fi greu de presupus ca toate aceste peste 200000 de lucrari sunt in egala masura capodopere ale atitudinii sociale.
Condamnind ororile razboaielor si spaima nesigurantei si dorindu-si , atit de mult, omeneste, ca oricare dintre noi, certitudinea linistii si caldura bucuriei simple, Picasso ramine marele nostru contemporan, opera lui fiind imaginea insasi a timpului nostru.
OPERA DIN PARIS
Muzica este o preocupare care se regaseste si intr-una dintre cele mai controversate instituti ale vietii artistice franceze: Opera din Paris.
Fondata in anul 1669 prin patentul lui Ludovic al XIV-lea, ea poarta, din1871, numele de Teatrul National de Opera. Palatul in care isi desfasoara activitatea in prezent a fost construit la 1875 de catre Garnier si este dotat, inafara scenei -cea mai mare din lume ( fundalul de otel al scenei are o suprafata de 960 de metri patrati) - si cu cea mai complexa instalatie de iluminat cunoscuta pina acum pe scenele vreunui teatru.
In ianuarie 1973 Jacques Duhamel, pe atunci ministru al culturii franceze, a facut apel la serviciile compozitorului si dirijorului elvetian Rolf Liebermann pentru reorganizarea structurala a acestei institutii pe care evenimentele din 1968 si indiferenta oficiala care au urmat au marcat-o atit de profund incit solutiile de compromis, partiale, n-au reusit decit sa agraveze o agonie artistica dintre cele mai comentate.
"A trebuit sa incep totul de la zero - marturiseste noul director al Operei din Paris. Cind am luat conducerea acestei institutii nu exista nici macar o trupa permanenta de care sa te poti atasaNu exista nici un repertoriu permanent, nici o lucrare, nimic, inclusiv in ce priveste baletul, pe care s-o poti pragrama macar o singura data. Apoi, alte surprize - de ordin material. In primul rind scena nu are ascensor, podeaua veche facea un zgomot ingrozitor si sala nu este deloc proportionala in raport cu scena.Si pe urma formalismul. Se pierd ore in sir pentru interpreterea unui paragraf. Nu-ti ajunge o zi intreaga sa te ocupi de toate problemele pe care trebuie sa le rezolvi. Structurile sunt cit se poate de complicate. Cel mai trist lucru intr-o astfel de institutie este de a fi obligat sa rezolvi alfel de probleme decit cele pur artistice. Si, in sfirsitMai sunt apoi problemele financiare.
Indiferent insa de marile sau micile probleme, opera trebuie de- mistificata, trebuie ridicat tabu-ul care mai apasa asupra acestui templu, si redat multimii. In mod simbolic portile acesteia ramin deschise in tot cursul zilei. Mai este apoi spectacolul filmat. Peste 18000 de persoane au venit sa vada intr-un orasel filmul dupa "Wozzeck". In aceeasi zi, aceeasi spectatori au umplut salile in care se proiecta "Flautul fermecat", iar cei ce ieseau de acolo se straduiau sa obtina un bilet la "Nunta lui Figaro". Proiectele nu lipsesc, i-am vorbit ministrului culturii, J. Duhamel, despre realizarea "Nuntii lui Figaro" intr-o noua distributie, in decorurile de la Micul Trianon, in regia lui Strehler, actul al patrulea urmind sa fie filmat in gradinile de la Versailles si despre realizarea "Boemiei"in mediul ei natural,Cartierul Latin.
Dar Dl. Duhamel nu mai este minisru al Culturii"
Start download in 10 secunde!
|
