Rezumat referat Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian III
Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian III
Mihai Eminescu, ca adept al filozofiei germane, a pus accentul in creaţiile sale de valoare, pe ontologie, al cărui obiect principal este problema existenţei, ghidindu-se după ideile lui Kant, Hegel şi Schopenhauer. Timpul este o modalitate de existenţă de fiinţare a obiectelor şi fenomenelor, in dependenţă de succesiune, ritmul şi dezvoltarea lor.
Noţiunea de timp constituie supratema creaţiilor eminesciene, relevată prin trei concepte temporale: fugit irreparabile tempus", panta rhei" şi carpe diem". Conform filozofiei germane, esenţa existenţei exprimă dorinţa umană de a conferi vieţii un sens, o valoare, căci Nu trăim oricind, de aceea nu putem trăi oricum" (Erich Fromm). Idealul prin care dorim să conferim sens propriei vieţi este de fapt scopul global al iniţiativelor. Viaţa, in esenţa eminesciană, este o traiectorie modelată de timp, din perspectiva unui ţel suprem. Acest concept, carpe diem", este ilustrat in poezia Dintre sute de catarge", prin versurile De-i fi gonit norocul / Fie idealurile". Norocul sugerează scopul suprem , al şansei, eroul liric privind valorile umane sub cele două aspecte ale vieţii :clipa şi năzuinţa spre veşnicie, implinire. intrebările retorice Cite oare le vor sparge / Vinturile, valurile?" şi Cite o să le-nece oare / Vinturile, valurile?" accentuează simbolul vinturilor şi a valurilor, ce denotă obstacolele la care este supusă fiinţa umană in starea de dorinţă. Prin urmare, pentru a ne trăi clipa, viaţa trebuie să ne opunem impedimentelor existenţei.
Predilecţia pentru studierea acestor teme existenţiale se evidenţiază in perioadă activităţii ca ziarist a lui Eminescu, in special din 1882, cind s-a remarcat ca corespondent al ziarului Timpul" . in această etapă, scriitorul a contactat permanent problemele prezentului, avind cunoştinţe despre trecut şi speranţa in viitor. Aceste idei confirmă faptul că timpul nu este simetric. Erich Fromm, ilustrul filozof german afirma ideea că viitorul şi trecutul nu se pot suprapune, trecutul poate influenţa intr-o anumită măsură viitorul, pe cind viitorul nu poate influenţa trecutul, ca proprietate a ontologiei, datorită ireversibilităţii timpului.
Fenomenul fugit irreparabile tempus" determină pecetluirea existenţei umane de către timp, reliefată de Mihai Eminescu in poeziile Singurătate", Departe sunt de tine", Trecut-au anii" şi Dintre sute de catarge". in Singurătate" scurgerea iremediabilă a timpului produce un efect distructiv clipelor fericite alături de iubită : Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă, se indură / Cind eu stau şoptind cu draga". Monotonia timpului, ce rezidă din simbolurile zoomorfe greieri, şoareci" determină starea fiinţei poetice in culmile decepţiei, supus legilor Universului. Perspectiva tragică a fenomenului este evocat in lucrarea Departe sunt de tine" , unde eroul liric rămine victimă a timpului, un suflet bătrin şi singur, aruncat intr-un noian necunoscut de suferinţe : Voi fi bătrin şi singur, vei fi murit de mult!".
Noţiunile fundamentale ale ontologiei, spaţiul, timpul, sunt completate in meditaţia Trecut-au anii". in această contopire este relevată prin versurile Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri", ce denotă trecerea nesfirşită a norilor prin şesurile pustii, asociată u acea curgere neoprită a anilor. Conştientizarea faptului că anii niciodată n-or să vie iară" este dată de conceptul panta rhei". Ipostaza de suferind şi solitar a eroului liric este completată cu intunecarea sufletească: Iar timpul creşte-n urma mea ... mă-ntunec!", aceasta dizolvindu-se pină la finalul poeziei. Această dizolvare, indicată de motivul trecerii in nefiinţă, este dictată de legile timpului, căci Viaţa curge spre moarte, precum apele spre mare".
Soarta schimbătoare, conform ontologie, derivă din incercarea omului de a evada din condiţia sa temporală, care inţelege, pe parcurs, că această intervenţie este inutilă. Interesul obsesiv al scrierilor eminesciene pentru acest concept determină reflexia spiritului marelui poet, in baza procesului de marcare a temporalităţii asupra condiţiei umane şi destinului individual sau colectiv.
in scrierea Trecut-au anii" se reliefează regretul imposibilităţii de a mai savura din paradisul pierdut", străpuns de momente fericite ale copilăriei, impresurate cu Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri", luminate de purificare şi virginitate. Supunerea in faţa destinului, este sugerată de muzicalitatea versurilor, de aliteraţiile şi asonanţele, repetarea literelor: u, m , n, t, producătoare a unei stări dramatice, profund distructive. Epitetul cu efect antitetic căci nu mă-ncintă azi cum mă mişcară relevă plingerea paradisului pierdut"(A. Guillermo), generatoare a suferinţei in urma destinului vitreg al fiinţei umane.
Prin distingerea celor trei concepte temporale, Mihai Eminescu işi demonstrează talentul deosebit de scriitor, oferindu-ne posibilitatea de a ne confrunta cu marile probleme existenţiale, de a valorifica pozitiv prezentul şi viitorul ce ne aparţine.
Start download in 10 secunde!
|
