Rezumat referat Comunicare manageriala in organizatia militara
Comunicare manageriala in organizatia militara
INTRODUCERE
In limbajul de toate zilele, folosirea cuvantului comunicare nu se loveste de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gandesc la "a aduce la cunostinta" sau la "a informa". Faptul este evidentiat de orice dictionar explicativ unde, in general, sunt mentionate trei semnificatii, partial suprapuse, ale cuvantului comunicare:
instiintare, aducere la cunostinta;
contacte verbale in interiorul unui grup sau colectiv;
prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei sau relatii spirituale.
Simplitatea aparenta nu elimina necesitatea de a defini mai exact semnificatiile stiintifice ale termenului "comunicare".
Comunicarea este un proces care, din unghiul stiintei comunicarii, dispune de patru componente fundamentale: un emitator, un canal, informatie si un receptor. Esenta procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informatiei de la un participant la celalalt. In mod frecvent, circulatia are loc in dublul sens, e bidirectionata. Uneori circulatia informatiei poate avea loc si in sens unic.
Comunicarea nu se incheie o data cu preluarea sau receptarea informatiei. Informatia poate exercita o influenta efectiva asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o recepteaza. Procesul poarta numele de efect al comunicarii si va fi pe larg dezbatut in lucrarea de fata. Pentru ca transferul de informatie sa devina un proces de comunicare, emitentul trebuie sa aiba intentia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, "comunicarea" devine un proces prin care un emitator transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Mergand mai departe putem prelucra si imbogati modelul elementar al comunicarii cu inca trei elemente fundamentale: codarea, decodarea si "zgomotul de fond" (noise). Acest ultim model al comunicarii are avantajul ca ne permite sa introducem in discutie succesul actului de comunicare.
A lua decizii, prelucrand si oferind informatie, inseamna, inainte de toate, a comunica. Sau pentru a parcurge drumul in sens contrar, daca nu este un act de comunicare, decizia devine un ordin, a carui executare devine indoielnica, dar al carui efect cert este disfunctionalitatea lui sociala.
Comunicarea interumana constituie un obiect de studiu cu o importanta mult mai mare decat aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Patrunderea si intelegerea sistemului de comunicare deschid si inlesnesc drumul cunoasterii personale si a celor din jur, fiind in masura sa clarifice ierarhizarea oamenilor in societate dupa criterii de valoare.
Istoria si evolutia sistemului de comunicare interumana au cunoscut mai multe perioade principale, aproximativ delimitate: perioada clasica (500 i.e.n.-400 e.n.); perioada Evului mediu si a Renasterii (400-1600); perioada moderna (1600-1900); la aceasta se adauga, bineinteles, perioada contemporana, care, in mod regretabil, nu pare a avea o contributie importanta la dezvoltarea teoriei comunicarii, ce devine tot mai rigida si mai rezervata.
Perioada clasica, ce a durat circa 900 de ani, a inceput cu aparitia democratiei in Grecia Antica, s-a perfectionat de-a lungul anilor in Imperiul Roman si a fuzionat cu perioada medievala in secolul al V-lea, odata cu afirmarea mondiala a crestinismului. Desi interesul omului pentru cunoasterea naturii comunicarii s-a manifestat cu mult inainte, nu avem dovezi ale existentei in aceasta perioada a unor preocupari stricte avand ca obiect sistemul de comunicare. Conform afirmatiilor lui Aristotel, teoria comunicarii umane a fost elaborata de Corax din Siracuza. Aceasta pare a se fi intamplat in secolul V i.e.n. cand nu avem dovezi ale existentei in aceasta perioada a unor preocupari stricte avand ca obiect sistemul de comunicare. Cetatenii din Siracuza au rasturnat conducerea tiranica si au stabilit reguli de convietuire democratice. Cu aceasta ocazie, Corax a scris cartea "Arta Retoricii" in care arata cetatenilor diferite moduri de comunicare in cadrul unor procese de recuperare a averilor. Mai tarziu Tisias, un student a lui Corax, a introdus aceasta teorie la Atena. Corax si Tisias defineau retorica (cuvant de origine greaca, folosit in teoria comunicarii umane) drept "stiinta si arta de a convinge". La scurt timp au aparut specialisti in retorica, cunoscuti sub numele de "sofisti".
Ca in multe cazuri, studierea comunicarii a aparut ca un raspuns practic la exigentele sociale. In Grecia acelor vremuri, legea prevedea, spre exemplu, ca fiecare cetatean sa fie propriul sau avocat. Timp de multi ani atenienii nu au putut angaja un profesionist care sa pledeze pentru ei la procese, fiind obligati sa-si explice singuri pozitia in fata juriului format din sute de oameni), indiferent daca erau acuzatori sau acuzati. Din aceasta cauza preocuparea pentru studierea comunicarii a capatat noi valente.
Studiul comunicarii a devenit de interes central si datorita faptului ca, in etapa respectiva, datorita sistemului politic democratic, cetatenii puteau sa faca parte din conducerea societatii, deci cel care reusea sa convinga prin modul sau de comunicare devenea lider politic. Astfel retorica a inclus, pe langa comunicarea in sfera juridica, pe aceea din sfera politica. O cuvantare avea in scoala lui Antiphon, sase etape:
introducerea;
expunerea de motive;
prezentarea faptelor;
prezentarea argumentelor;
probele si dovezile;
concluziile.
Sofistii au pus bazele dezvoltarii teoretice ulterioare a cuvantarilor cu caracter juridic, politic si ceremonial.
Studiul comunicarii a fost insa dezvoltat de Platon si Isocrate. Platon (427-347 i.e.n.) a introdus retorica in viata academica greaca, la concurenta cu filosofia. Dupa cum afirma un mare analist al epocii respective, "retorica era specifica celei mai inalte culturi grecesti". Se considera ca retorica nu ar fi o stiinta, ea neurmarind cunoasterea a ceea ce este corect sau incorect, ci cunoasterea slabiciunilor umane in vederea atingerii scopurilor propuse. Platon a fost acela care a elaborat pentru prima data retorica drept stiinta a comunicarii si a emis teoria conform careia comunicarea umana parcurge cinci etape si anume:
studiul cunoasterii (conceptualizarea);
studiul comportamentului uman si a modurilor de abordare a vietii (clasificarea);
studiul aplicarii practice (organizarea);
studiul instrumentelor de influentare a oamenilor (realizarea).
Isocrate (436-338 i.e.n.), sofist grec, autor al lucrarii "Antidosis", a conceput retorica drept teorie generala a comportamentului uman si ca expresie a celei mai inalte culturi umane. Retorica a fost dezvoltata in continuare de Aristotel (384-322 i.e.n.), studentul lui Platon si contemporan cu Isocrate. Celebra sa lucrare "Rethorike" cuprinde, in cele trei parti ale sale, aspecte deosebit de pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana.
In jurul anului 100 i.e.n., apare un prim model al sistemului de comunicare, apartinand primilor filosofi romani. Acest model cuprindea cinci "acte":
inventia - se referea la decizia asupra a ce era de spus;
stilul - se alegeau cuvintele cele mai adecvate pentru a exprima ce era de spus;
aranjamentul - se organiza ceea ce era de spus in parti distincte;
prezentare continutul, stilul si organizarea discursului;
livrarea" - rostirea mesajului.
In aceasta perioada apare si distinctia intre teoria si practica comunicarii; teoria era retorica, iar practica era oratoria.
Elaborarea paradigmei sistemului de comunicare este atribuita de istorie lui Cicero. Lucrarile sale principale in retorica au fost "De inventione", aparuta in anul 86 i.e.n., si "De oratore", aparuta in anul 55 i.e.n.. In aceasta ultima lucrare, Cicero imparte cunoasterea umana in trei sectoare:
misterele naturii;
subtilitatea dialectica;
comportamentul si viata umana.
In pragul erei noastre, istoria nu semnaleaza premiere in teoria comunicarii umane. O anumita contributie este totusi adusa de Fabius Quintilian (35-95), meritul sau fiind acela de a fi sintetizat o experienta de 500 de ani a pedagogiei greco-romane in lucrarea "De institutione oratoria". Sute de ani, respectiv pana spre anul 400, teoria comunicarii nu a inregistrat dezvoltari esentiale.
< si medievala>nu a adus, de asemenea, elemente noi. In aceasta perioada, caracterizata prin haos si framantata de razboaie si dominatii straine, nu a fost posibila formularea unor teorii coerente. Ideile erau mai mult scolastice, iar preceptele clasice si conceptele se confundau in teologie, retorica, logica etc. Aceasta nu inseamna ca sistemul de comunicare umana a incetat a fi studiat. Sub aspect pragmatic au aparut doua noi genuri de activitati retorice, respectiv retorica prin scrisori si cea prin discursuri; mai tarziu a cucerit teren o a treia activitate, numita in epoca medievala "jocul miraculos".
Perioada moderna, care a durat aproximativ 300 de ani a fost fertila pentru teoria comunicarii umane, dupa anul 1600 comunicarea reaparand in centru vietii social-politice. In aceasta perioada, caracterizata prin mai multa ordine, a fost elaborata o bogata literatura a teoriei si practicii in domeniul comunicarii.
Fata de Evul Mediu si Renastere, perioada moderna a mai beneficiat de imensul avantaj al diminuarii rolului bisericii ca sursa de putere politica. Teologia a incetat a mai reprezenta o justificare a studierii sistemului de comunicare umana. Au aparut statele nationale, iar regimurile democratice au deschis calea libertatii de exprimare. S-au dezvoltat universitatile, literatura, publicatiile in general. Astfel a reaparut interesul pentru studierea teoriei comunicarii umane. S-a observat ca aceasta teorie, coerenta in perioada clasica, a fost fragmentata si dispersata in perioadele medievala si renascentista.
O analiza microscopica a evolutiei teoriei comunicarii in epoca moderna in Anglia, considerata ca promotor al gandirii economice, conduce la identificarea a patru directii de abordare:
clasica - urmareste recuperarea experientelor grecesti si romane in perioada clasica;
psihologica-epistemologica - se refera la integrarea doctrinei clasice in conditiile teoriei moderne a comportamentului uman;
beletristica - urmareste dezvoltarea standardelor universale de analiza critica a simbolurilor;
elocutionista - priveste problema folosirii vocii si a gesturilor in comunicarea orala.
>Abordarea clasica a facut obiectul unor lucrari grupate in "retorica ciceroniana"; in fapt acestea reprezinta sinteze sau reluari ale doctrinei clasice.
Dintre lucrarile aparute care au contribuit la studierea teoriei si evolutiei sistemului de comunicare amintim "Dialogues on Eloquence", scrisa de Fenelon in 1679 si tiparita in 1717. Calitatea lucrarii consta in gradul mare de adaptabilitate a teoriei clasice la cerintele lumii moderne. Fenelon (1651-1715) poate fi considerat primul teoretician important din epoca moderna al sistemului de comunicare umana.
Start download in 10 secunde!
|
